EteRna Plaja

Stateam pe malul apei, scormonind in nisip si uneori gaseam cate un ciob colorat. Portelanuri vechi, albastre, rotunjite de apa, le priveam misterios. Cristale mici, inca ascutite, imprastiau raze iuti si de cele mai multe ori, bucati de ceramica rosiatica, zaceau resemnate intr-un somn adanc, inchise pentru totdeauna intelegerii nebanuite, poposind in palma mea. Le cercetam cu mirare, de fiecare data intens, stiind ca toate acestea se intamplau mereu. Pe nisip aparu o umbra lunga : - Ce faci ? - Daca as stii … - E bine ca iti dai seama ca nu stii … - Este doar o tristete. As vrea sa nu mai fie, dar ea trece prin mine fara sa inteleg de unde vine si unde vrea sa ajunga, daca este a mea sau nu … parca ar cere ceva. - Mda, multa singuratate. Daca vrei iti tin de urat. - Vreau ! Numai de-ar fi asa de simplu … - Nimic nu este “asa de simplu” … - Si atunci de ce imi spui ca imi vei tine de urat? - Ai vrea sa raman? - Poate as vrea … dar … nu vreau sa fiu doar un simplu popas pentru calatori … - Daca nu as veni dintr-un loc pentru a ajunge in altul, poate ca as ramane. - Si ce crezi ca te-ar face sa ramai? - Ce m-ar face sa raman? Ceva ce toata viata am cautat si nu am reusit sa gasesc. - Nu este foarte simplu. - Ti-am spus ca nimic nu este ceea ce pare a fi. Poate ca nici nu sunt un calator. - Dar ce ai putea fi? - Un … cautator! - Cautatorii nu isi schimba neaparat locul. Ei vin mereu aici. - Daca au gasit ce cautau, nu. Uneori, raman sa inteleaga ce au gasit, sa gaseasca finalul povestii. Altfel, ceea ce a cunoscut va fi pierdut in ganduri si luat ca o simpla amintire. - Stiu .. cu iubirea este la fel. - Iata ca stii ceva! - Vezi ciobul acela albastru? El imi place cel mai mult. Parca vorbeste de ceva. Imi vine sa-l iau cu mine. Ma simt de parca as putea sa fiu in casa. - Si de ce nu il iei? - Nu stiu. El apartine acestei clipe. Daca il las pe plaja, ma voi gandi mereu la el, imi va fi dor. Daca il iau, l-as putea uita intr-un sertar si ar fi nedrept. Cum alegi? - Ciobul care va fi al tau iti va spune singur “ia-ma cu tine”. Si chiar daca nu o va face, vei simti ca pe acela nu vrei sa-l lasi, nu poti, este al tau. Adica si tu ii apartii lui. - Poti astepta o viata. - Vrei dreptate??! - Nu stiu, dar parca nu ma pot abtine. Mi se pare trist. Tu poti? - Da! Eu pot. Uneori. De cele mai multe ori. - Si in acest fel crezi ca deciziile tale sunt mai valoroase. - Poate da, poate nu … dar sunt ale mele, sunt un om liber. - Cand esti liber esti mai putin trist, asa-i? - Tristetea este optiune. Ma gandesc la altceva. - Vorbesti despre tristete ca despre o alegere. Cate dintre alegerile noastre sunt defapt adevarate? - Tristetea este o simpla atitudine in fata evenimentelor si putem opta pentru ea. Cat despre atasament … iti da sansa mai multor intalniri. Niciuna nu ti se pare importanta, pana cand apare una, aceea unica. Atunci, totul devine diferit. E pur si simplu cunoastere. - Si cei care raman in urma? La ei nu te gandesti? - Ei trebuie sa se gandeasca, ce ii opreste? Fiecare are libertatea de a alege. - Intre iubire si cunoastere ce alegi? - Atasamentul nu este iubire. Iubirea inseamna libertate sau cel putin asa ar fi ideal, sa te ridici la acel nivel al iubirii. Altfel, ceea ce parea sa promita suferinta este doar un prilej de suferinta. - Povestea ta este despre cunoastere. - Este un fel de a trai. - Si povestea despre iubire? - Pe asta mi-o spui tu. - Femeile aleg iubirea… - De obicei, da! - Barbatii aleg cunoasterea… - Se mai intampla si invers… - Barbatii uita femeile care aleg iubirea. Ei le vor pe cele care aleg cunoasterea. - Sunt putine. - De aceea sunt multi barbate nefericiti? - Si femei. Primele raman in sertar, iar celelalte pe plaja. - Si in gandul barbatilor. - Daca asta te consoleaza… - Nu, pentru ca ei mereu au cate un ciob in sertar, dar nu este cel albastru. Ramane pe plaja. - … - Mai vrei sa imi tii de urat? - Tu vrei si iubirea si cunoasterea. - Intalnirile importante nu se masoara.poate ca de aici vine tristetea aceea… Vezi? Tu esti cel care nu are timp. Voi sunteti cei care, puneti in sertar, care se nimereste. De ce mai visati atunci la cel de pe plaja ? Pentru a-l pune intr-o zi in sertar? - Intentiile fanteziste au facut intotdeauna din oameni niste nefericiti. De ce nut e multumesti cu ce ai? - Nu stiu, ti-am spus de la inceput. Poate pentru ca am un ideal. - Uite, eu aduc apa si nisip, iar cu cioburile tale, vom face cel mai frumos castel de pe plaja. Vrei? - Vreau! Si unde punem ciobul albastru? - Vom vedea. Ii vom gasi un loc ales. A doua zi, plaja era aceeasi. Valurile albastre veneau si plecau, spunand o poveste de cand lumea, aceeasi poveste, cu alte personaje. Fiecaruia ii vine randul, macar o data. Nisipul stralucea in lumina soarelui, iar castelul, dupa cum se si asteptase, devenise o gramajoara diforma de nisip. Cioburile erau si ele risipite pe plaja, sclipind in soare. Le-am privit, ca in fiecare dimineata. Dintre toate, lipsea ciobul albastru. Am tresarit. Unde era ciobul albastru? Mi-am adus aminte, ca prin vis, ca ultima data il vazusem in mana lui si apoi, iar mi-am amintit cum el dusese mana la buzunarul de la piept… Si toate astea fiind scrise dupa ce mi’am lasat inocenta sa plece sau am pitit’o in buzunarul de la spate al amintirilor.