Dilema !

Simteam nevoia sa scriu ceva sa ma destind. Ascultam o melodie cu un bass puternic si simteam ca'mi invadeaza intimitatea asa ca am oprit'o. Era ceva ciudat in privirea mea , era ceva ce ma facea sa ma tem! Nu mai era ca la inceput. Nu stiam de ce... Timpul a ramas in urma mea si tu la fel. Ma lasam in voia scrisului si uitam pur si simplu de mine. Aveam lacrimi in ochii mei atat de goi. Ma simteam ca si cum as fi sedata, dar eram sedata cu venin , cu ura... Imi facea prea mult rau... Ii spuneam ce am pe suflet , fara sa ma gandesc ca ii poate face rau... Preferam sa fiu eu bine, vroiam defapt sa fim amandoua bine, dar ... Am abandonat ceea ce numeam acum doua saptamani prietene pentru totdeauna. Numeam... candva... A apus si asta... pentru ca orice vis frumos se termina repede. I'am dat inapoi bratara de la ea. Era vorba despre respect, iar intre noi nu mai exista demult asa ceva. Era doar o obisnuinta care devenea tot mai sacadata . Nu mai stateam atat de mult impreuna , alte anturaje , alte vieti.. Am inceput sa fim ca doi magneti care se resping, avem polii diferiti, asta ar trebui sa tina dar se resping. Ceva nu mai e ca inainte... Nu mai poate fi... Tremuram... Imi era frig... Aveam doar un tricouas rosu cu alb si o pereche de colanti si stateam in casa scarii si priveam cum ninge... Ma simteam bine sufleteste , dar pe dinafara inghetam. Intram intr'un soc hipotermic fara sa'mi dau seama. Ma uitam in jos si vedeam mii de imagini cum defileaza in fata mea.. Imagini, imagini, imagini, imagini si imagini... Plangeam!..Lacrimile cadeau fara sa le pot opri..nu ma mai puteam stapani. Afara viscolea... M'am ridicat dintr'un clipit si m'am rezemat de usa. Nu stiam daca sa ies sa hoinaresc in voia gandurilor sau sa ma feresc de rau. Am preferat sa ies. Rimelul meu curgea pe fata mea fierbinte, ramanand doar dare de rimel si un dezgust sec. Ma simteam murdara... auzeam ceva in mintea mea.. Cineva imi spunea ca sunt nebuna ca trebuie sa plec departe sa pot depasi momentul, sa'mi caut o noua lume. Si.......... Am fugit!! Departe... Acolo unde gandurile sa nu ma mai poata ajunge.... si..... Nici EA ! Speram ca totul se va termina daca voi pleca. Dar nu... Totul era mult mai murdar, mai sec, totul era fara gust, fara culoare... Darele de la rimel si lacrimile au ramas nesterse pe fata mea tot mai rece ca un cavou pana au inghetat. Aveam parul ciufulit de la vant si eram intr'o camera goala unde era curent. Era ca si cum cineva era invocat, iar eu defapt Il invocam. Fara motiv...! Erau multe geamuri, dar toate erau intunecate, doar unul era alb, era un alb imaculat, un alb ce'mi fura ochii. Am pasit...si am pasit..tot mai repede pana am inceput sa alerg. Nu puteam ajunge la acel geam. M'am oprit si lacrimi iar au izbucnit din ochii mei goi drogati de atata plans si strig "De ce? De ce nu am dreptul asta? Eu nu sunt om?"... S'a auzit ca un fel de trasnit in spatele meu. M'am intors speriata iar o lacrima a zburat in voia sortii si s'a izbit de gresia sparta de sub picioarele mele. Era El... Imi spunea ca trebuie sa lupt sa ajung acolo. Doar cei cu adevarat buni ajung acolo. ... M'am gandit mult stiti... si..... Doar cei buni pot trece acolo, pot privi intr'acolo... Iar eu... Nici acum nu am reusit sa privesc acolo. Ceva ma blocheaza.... Asa credeam.... Suna ceasul..Este ora 07:00 am. . Trebuia sa merg la scoala, eram transpirata,inima imi batea tare si eram in scara blocului. Nu stiam ce caut acolo, incepea sa'mi fie frica desi era dimineata. Nu'mi mai simteam mainile si picioarele. Erau digerate, nu aveam voce,iar parul era ud si inghetat. Devenisem un cub de gheata doar dupa o noapte disperata si asta doar din vina greselilor mele. Strigam ... strigam si strigam... auzeam doar in mintea mea un ecou slab.... Si.... am asteptat pana cineva a venit sa vada in ce stare sunt... Am ramas acolo... adormita...intr'un cavou rece al amintirilor...

EteRna Plaja

Stateam pe malul apei, scormonind in nisip si uneori gaseam cate un ciob colorat. Portelanuri vechi, albastre, rotunjite de apa, le priveam misterios. Cristale mici, inca ascutite, imprastiau raze iuti si de cele mai multe ori, bucati de ceramica rosiatica, zaceau resemnate intr-un somn adanc, inchise pentru totdeauna intelegerii nebanuite, poposind in palma mea. Le cercetam cu mirare, de fiecare data intens, stiind ca toate acestea se intamplau mereu. Pe nisip aparu o umbra lunga : - Ce faci ? - Daca as stii … - E bine ca iti dai seama ca nu stii … - Este doar o tristete. As vrea sa nu mai fie, dar ea trece prin mine fara sa inteleg de unde vine si unde vrea sa ajunga, daca este a mea sau nu … parca ar cere ceva. - Mda, multa singuratate. Daca vrei iti tin de urat. - Vreau ! Numai de-ar fi asa de simplu … - Nimic nu este “asa de simplu” … - Si atunci de ce imi spui ca imi vei tine de urat? - Ai vrea sa raman? - Poate as vrea … dar … nu vreau sa fiu doar un simplu popas pentru calatori … - Daca nu as veni dintr-un loc pentru a ajunge in altul, poate ca as ramane. - Si ce crezi ca te-ar face sa ramai? - Ce m-ar face sa raman? Ceva ce toata viata am cautat si nu am reusit sa gasesc. - Nu este foarte simplu. - Ti-am spus ca nimic nu este ceea ce pare a fi. Poate ca nici nu sunt un calator. - Dar ce ai putea fi? - Un … cautator! - Cautatorii nu isi schimba neaparat locul. Ei vin mereu aici. - Daca au gasit ce cautau, nu. Uneori, raman sa inteleaga ce au gasit, sa gaseasca finalul povestii. Altfel, ceea ce a cunoscut va fi pierdut in ganduri si luat ca o simpla amintire. - Stiu .. cu iubirea este la fel. - Iata ca stii ceva! - Vezi ciobul acela albastru? El imi place cel mai mult. Parca vorbeste de ceva. Imi vine sa-l iau cu mine. Ma simt de parca as putea sa fiu in casa. - Si de ce nu il iei? - Nu stiu. El apartine acestei clipe. Daca il las pe plaja, ma voi gandi mereu la el, imi va fi dor. Daca il iau, l-as putea uita intr-un sertar si ar fi nedrept. Cum alegi? - Ciobul care va fi al tau iti va spune singur “ia-ma cu tine”. Si chiar daca nu o va face, vei simti ca pe acela nu vrei sa-l lasi, nu poti, este al tau. Adica si tu ii apartii lui. - Poti astepta o viata. - Vrei dreptate??! - Nu stiu, dar parca nu ma pot abtine. Mi se pare trist. Tu poti? - Da! Eu pot. Uneori. De cele mai multe ori. - Si in acest fel crezi ca deciziile tale sunt mai valoroase. - Poate da, poate nu … dar sunt ale mele, sunt un om liber. - Cand esti liber esti mai putin trist, asa-i? - Tristetea este optiune. Ma gandesc la altceva. - Vorbesti despre tristete ca despre o alegere. Cate dintre alegerile noastre sunt defapt adevarate? - Tristetea este o simpla atitudine in fata evenimentelor si putem opta pentru ea. Cat despre atasament … iti da sansa mai multor intalniri. Niciuna nu ti se pare importanta, pana cand apare una, aceea unica. Atunci, totul devine diferit. E pur si simplu cunoastere. - Si cei care raman in urma? La ei nu te gandesti? - Ei trebuie sa se gandeasca, ce ii opreste? Fiecare are libertatea de a alege. - Intre iubire si cunoastere ce alegi? - Atasamentul nu este iubire. Iubirea inseamna libertate sau cel putin asa ar fi ideal, sa te ridici la acel nivel al iubirii. Altfel, ceea ce parea sa promita suferinta este doar un prilej de suferinta. - Povestea ta este despre cunoastere. - Este un fel de a trai. - Si povestea despre iubire? - Pe asta mi-o spui tu. - Femeile aleg iubirea… - De obicei, da! - Barbatii aleg cunoasterea… - Se mai intampla si invers… - Barbatii uita femeile care aleg iubirea. Ei le vor pe cele care aleg cunoasterea. - Sunt putine. - De aceea sunt multi barbate nefericiti? - Si femei. Primele raman in sertar, iar celelalte pe plaja. - Si in gandul barbatilor. - Daca asta te consoleaza… - Nu, pentru ca ei mereu au cate un ciob in sertar, dar nu este cel albastru. Ramane pe plaja. - … - Mai vrei sa imi tii de urat? - Tu vrei si iubirea si cunoasterea. - Intalnirile importante nu se masoara.poate ca de aici vine tristetea aceea… Vezi? Tu esti cel care nu are timp. Voi sunteti cei care, puneti in sertar, care se nimereste. De ce mai visati atunci la cel de pe plaja ? Pentru a-l pune intr-o zi in sertar? - Intentiile fanteziste au facut intotdeauna din oameni niste nefericiti. De ce nut e multumesti cu ce ai? - Nu stiu, ti-am spus de la inceput. Poate pentru ca am un ideal. - Uite, eu aduc apa si nisip, iar cu cioburile tale, vom face cel mai frumos castel de pe plaja. Vrei? - Vreau! Si unde punem ciobul albastru? - Vom vedea. Ii vom gasi un loc ales. A doua zi, plaja era aceeasi. Valurile albastre veneau si plecau, spunand o poveste de cand lumea, aceeasi poveste, cu alte personaje. Fiecaruia ii vine randul, macar o data. Nisipul stralucea in lumina soarelui, iar castelul, dupa cum se si asteptase, devenise o gramajoara diforma de nisip. Cioburile erau si ele risipite pe plaja, sclipind in soare. Le-am privit, ca in fiecare dimineata. Dintre toate, lipsea ciobul albastru. Am tresarit. Unde era ciobul albastru? Mi-am adus aminte, ca prin vis, ca ultima data il vazusem in mana lui si apoi, iar mi-am amintit cum el dusese mana la buzunarul de la piept… Si toate astea fiind scrise dupa ce mi’am lasat inocenta sa plece sau am pitit’o in buzunarul de la spate al amintirilor.